Unul din primii pași în ajutarea unei persoane cu comportament adictiv este educarea cu privire la boala sa. Persoana dependentă suferă, dar spune că nu suferă; este dependentă, dar spune că nu este dependentă; este lipsită de control, dar spune că poate controla. Oamenii din jur le spun mincinoși și încearcă să îi convingă să accepte adevărul: că au o problemă. Ei renunță la această luptă de conștientizare pentru că ei înșiși se simt confuzi, trădați, mințiți, furioși, obosiți. Dificultatea vine din faptul că în dependență, la fel ca în orice formă de suferință care nu poate fi trăită în toată realitatea sa de moment (de exemplu: pierderea cuiva drag), se actualizează forme primitive de apărare care au ca scop protecția psihologică naturală împotriva durerii. Așa e! Consumatorul a ascuns atât de bine realitatea bolii și durerea, încât a și uitat că există; le-a pus în camere diferite ale minții sale și le-a închis bine.
Cu siguanță pare paradoxal, dar există două tipuri de mecanisme de apărare:
Mecanismele de apărare constituie o parte firească a dezvoltării umane. Acestea pot fi conștiente sau inconștiente. Omul a creat și a dezvoltat aceste apărări pentru a se proteja de durerea unor gânduri și situații care îl înfricoșează. De multe ori, realitatea și viața de zi cu zi – mai ales cu o boală, pot speria. Astfel, pentru unii oameni aflați în situații diferite de viață, persistența și întoarcerea la boală, la auto-distrugere, poate fi o soluție.
Sentimentului paradoxului poate veni din dificultatea minții umane în a gândi situația în care un om se poate apăra de viață și poate face un pact cu boala. Realitatea omului cu comportament dependent este dincolo de logica omului care vrea să trăiască și își mobilizează resursele în direcția vieții, chiar și mecanismele de apărare. El nu are controlul bolii sale și al direcției în care aceasta îl poartă – anume spre auto-distrugere. În tratament profesionist, el/ea va construi abilități prin care, la perspectiva drumului vieții, va putea să aleagă între cele două căi, iar paradoxul va putea fi gândit și desfășurat în elementele sale: “acum dețin modalități prin care pot să susțin boala, dar la fel de bine dețin abilități care îmi permit să construiesc și să dețin modalități prin care pot să susțin viața”.
De aceea, cel care se află într-un proces securizant de schimbare profesionist, va putea identifica situațiile în care apelează în mod inconștient la aceste două tipuri de apărări: de ce sub forma aceasta și de ce în acel moment. Fiind mai aproape de ce simte – furie, dor, durere, disperare, tristețe, neputință, entuziasm etc, cum simte și când simte, alături de oamenii dragi și profesioniștii care îl sprijină și îi semnalează situațiile de risc vechi și noi, el/ea va începe să cunoască situațiile în care apelează la moduri de apărare care îi facilitează regresia în stadii ale bolii care îl pun în pericol, un pericol pe care, ușor ușor, poate să nu și-l mai dorească.
Da! Oamenii ajung să își dorească să nu se vindece și mobilizează mecanisme prin care realitatea bolii le rămâne ascunsă, făcând astfel imposibilă pregătirea pentru schimbare.
Negarea și izolarea de afect, căci despre aceste două moduri de apărare discutăm, odată dezvoltate, pot deveni permeabile. Partea dependentă a minții unui om poate intra în contact cu problema sa și cu sentimentele care o însoțesc, însă doar atunci când se simte în siguranță să o facă, lângă o persoană care poate să îl însoțească fără să îl judece, fără să îl învinuiască, care recunoaște și acceptă dinamica bolii sale, dar lucrează alături de el/ea la înțelegerea bolii și la pregătirea pentru schimbarea comportamentului. În timpul tratamentului, aceste mecanisme, alături de multe altele, pot apărea și pot bloca tratamentul până în punctul în care, persoana care se află într-un proces de schimbare, într-un program de tratament, își poate folosi mecanismele de apărare pentru a nega o sițuație de risc care poate provoca o recădere, sau se poate izola de o emoție (sunt amintite sentimente dureroase, fără să se trăiască emoția) care îl poate conduce într-o situație de risc.
“Pot oricând să nu mai beau, doar că nu vreau” ; “Care droguri ? Nici nu știu la ce te referi.” ; ”Nu am o problemă. Soțul meu exagerează. Faptul că beau/consum, nu rănește pe nimeni”.
” Cred că, faptul că am pierdut mulți bani jucând are legătură cu divortul, dar nici nu mă mai gândesc la soția mea.’’ ; ‘’ Nu știu în ce context emoțional am început să joc. Nu are legătură cu moartea părinților mei’’.
Pentru vechii greci, pharmakon este orice medicament care poate fi remediu sau otravă, în funcție de cum este folosit. La fel se întâmplă și cu mecanismele de apărare: acestea pot proteja de o durere care nu poate fi trăită pe moment, dar care cere să fie trăită cât de curând (cazul doliului) sau pot ascunde o durere până când aceasta ajunge la un nivel de implozie, provocând o durere și mai mare în final.
Omul se deține pe sine ca pe un instrument care își poate face și bine și rău. În cele din urmă, depinde de el cum anume își trăiește puterea asupra sa.
30 noiembrie 2017
Partener
© 2024 COLOR MIND Harta site Confidentialitate
Politica
de Confidentialitate Legislatie
Design: Bogdan Gheorghe