Aspecte psihologice ale stărilor maniacale

Stările maniacale reprezintă opusul stărilor depresive. Ele au aceeași dinamică, aceeași schemă de funcționare. Ceea ce diferă este, dacă vreți, semnul: raportându-ne la o funcționare optimă, stările depresive sunt cu semnul minus, iar stările maniacale sunt cu plus. Mai specific, structura depresivă este negată masiv și așa apar stările maniacale – acest lucru este vizibil la majoritatea persoanelor maniacale atunci când apărările nu mai pot fi susținute și mania cedează locul depresiei. Negarea aceasta presupune faptul că mania este, punct cu punct, inversul depresiei – maniacalul se simte în culmea fericirii, este energic, spiritual, pretențios. Această stare de “accelerare” nu este în controlul persoanei și adesea se face apel la substanțe inhibitoare. Persoanele maniacale se fac cunoscute prin planurile grandioase sau eliberarea de limitările fiziologice obișnuite, cum ar fi cele ale somnului și foamei.

Caracteristici ale persoanelor maniacale

La nivel psihologic, persoanele maniacale sunt caracterizate printr-o energie înaltă, prin excitație, mobilitate și sociabilitate. Ei pot merge până la extrem, astfel orice remarcă poate deveni un motiv de glumă dar și o piedică în a avea o comunicare emoțională mai apropiată. Pe de altă parte însă, energia și bucuria pe care le arată și le împart, au ceva fragil în, ca și cum nu ai putea să te bazezi că sunt solide, reale. Adesea, prietenii își fac griji pentru stabilitatea persoanei maniacale. De asemenea, afectele negative apar sub forma enervării mai degrabă decât sub forma tristeții sau a dezamăgirii. Uneori, enervarea poate apărea sub forma unui episod brusc și necotrolat de furie.

Psihanalitic vorbind, organizarea maniacală se situează pe continuumul oralității, astfel avem persoane care vorbesc mult, uneori nonstop, care beau nechibzuit, care își rod unghiile, mestecă gumă, fumează  etc. La o extremă a acestui continuum pe care se află, mulți sunt supraponderali.

Mecanismele de apărare ale maniacalilor

Mecanismele principale de apărare ale maniacalilor sunt negarea și acting out-ul. Negarea este ceea ce sare imediat în ochi prin puternica tendință de a ignora orice ar putea să îi streseze sau alarmeze pe ceilalți, adesea, așa cum spuneam, transformând asemenea episoade în ceva comic. Pierderea este suferința de care se feresc în mod deosebit persoanele maniacale. Pentru a scăpa de afectele dureroase folosesc sexualizarea, euforia extremă, provocarea și chiar comportamente cu nuanțe psihopatice precum furtul.

Persoanele care au supraadaugată o tulburare severă de personalitate sau se afla într-o stare de dezorganizare psihotică se folosesc de mecanisme de apărare precum controlul omnipotent care îi face să se simtă invulnerabili, nemuritori și convinși de reușita unor planuri grandioase. De asemenea, violul – de obicei al soției sau al unei persoane apropiate, și controlul autoritar fac parte din peisajul unei decompensări psihotic-maniacale.

Ca și în cazul depresiei, în ceea ce privește trecutul relațional al maniacalului, întâlnim aceleași separări traumatice și repetate, pe a căror procesare emoțională copilul nu a reușit să o realizeze. Dacă acestor separări li se adaugă abuzul emoțional și/sau fizic și atitudinea critic-distructivă, atunci putem înțelege mai ușor fondul psihic pe care manifestările maniacale apar.

Pacienții maniacali sunt înspăimântați de posibilitatea de a se atașa, întrucat asta ar aduce riscul ca, în cazul pierderii persoanei respective, să fie devastați – stare care se traduce prin dezintegrare, fragmentare psihică. Teama este aceea că în cazul în care s-ar opri din a fi activi, vor fi distruși.

De obicei, tratamentul începe după ce defensele despre care aminteam au eșuat, astfel încât fie un episod depresiv a aparut, fie acea profundă fragmentare a sinelui. Încrederea în propria persoană este menținuta artificial printr-o combinație între evitarea cu succes a dureri și faptul de a-i captiva pe ceilalți. Adesea maniacalii reușesc să îi determine pe ceilalți să se atașeze de ei, dar neinvestind în același fel în relație. Acest fapt le blochează accesul către calea învățării prin experiență.