Termenul “workaholism” și-a făcut loc de mult timp în spațiul public românesc, fiind mai frecvent decât expresia “dependența de muncă”, mai ales după câteva episoade tragice intens mediatizate. În esență, cuvântul “workaholic” are o conotație negativă, așa cum a fost delimitat conceptual încă din 1971 de Oates[i]: “o persoană care manifestă o nevoie exagerată de a munci, un dezechilibru vizibil, cu impact asupra stării de sănătate, a gradului de satisfacție personal, a relațiilor personale, precum și asupra vieții sociale a individului în ansamblu”, iar comportamentul, o compulsie, “nevoia incontrolabilă de a munci fără întrerupere”. Începuturile fenomenului sunt în Japonia, unde, în 1969 a avut loc primul caz de “karoshi” – “moarte prin epuizare” în limba Japoneză.
Cu toate acestea, în mediile corporative termenul păstrează o notă pozitivă care își are originea peste ocean: în SUA, workaholism-ul a fost de multe ori descris ca “singura dependență respectabilă” – o manifestare asociată cu excelența în sfera profesională, dinamismul și dedicarea, sau “problema de sănătate mintală cel mai frumos îmbrăcată” – așa cum o califică psihlogul Bryan Robinson, autorul volumului “Chained to the desk : a guidebook for workaholics, their partners and children and the clinician who treat them.”[i]
Spre deosebire de alte dependențe sau toxicomanii, dependența de muncă este asociată de către publicul larg (cu precădere în anumite spații culturale) cu voința puternică, motivarea și angajarea într-o activitate valorizantă, orientată către reușita socială sau profesională.
Ce poate aduce un astfel de individ, hiper-dedicat profesiei, în fața unui specialist? Problemele de sănătate generate de stres și epuizare, dificultățile de relaționare etc. De fapt, sursa este îndepărtarea de propriile nevoi, de sine, de oamenii din jur și, în ultimă instanță, chiar lipsa eficienței la locul de muncă. În ciuda orelor nesfârșite petrecute la lucru, sacrificând timpul dedicat familiei sau propria sănătate, “workaholicii” pot manifesta dificultăți în munca de echipă şi în delegarea sarcinilor. Aceștia tind să asume mai multe sarcini decât sunt capabili să gestioneze sau își asumă altele care nu sunt necesare pentru finalizarea unui proiect pentru că simt permenent nevoia de a fi “în priză” sau de a deține controlul.
Dependența de muncă nu are nici o legătura cu “a munci intens”. Pragul cantitativ sugerat de Mosier (1983)[i] – 50 de ore de lucru pe săptămână este un reper empiric valoros dar insuficient de relevant. Elementul de diferențiere este, în afară de intrarea în tiparul compulsiv, lipsa ancorării activității în “SATISFACȚIA” personală. Un studiu recent arată o frecvență ridicată a comportamentelor de tip workaholic în rândul cercetătorilor[ii] (analizând orele la care se înregistrau descărcările de materiale dintr-un portal academic). În schimb, o altă cercetare[iii] a arătat că, în ciuda presiunii competitivității și a orarului foarte aglomerat, cei mai mulți cercetători consideră munca o placere.[iv] (63% sunt mulțumiți sau foarte mulțumiți profesional și doar 15% sunt nemulțumiți sau foarte nemulțumiți).
”Workaholic-ul” este cel mai des definit ca “o persoană care manifestă trei trăsături: este intens implicată în muncă, se simte obligată sau forțată să muncească excesiv din cauza unei presiuni auto-impuse și manifestă un grad scăzut de satisfacție în actul lucrativ.” (Spence & Robbins[v]). Ceea ce înseamnă că, implicarea la locul de muncă poate fi descrisă ca având un nivel egal de activare și plăcere, pe când dependența de muncă este în mod similar caracterizată de activitatea la fel de intensă, dar neînsoțită de satisfacție. Iar insatisfacția asociată oboselii accentuate e la un pas distanță de fenomenul “burn-out” (epuizare fizică și mentală).
Locul de muncă în sine nu generează “workaholism”, la fel cum cumpărturile de la supermarket nu produc tulburări alimentare. Alegerea locului de muncă poate cel mult să înlesnească drumul către o dependență – spre exemplu unii manageri pot alege intuitiv joburi foarte solicitante din cauza unui anumit tip de dependență deja instalată, de adrenalină.
Există anumiți factori favorizanți, care stau la originea unei astfel de tulburări, sau un anumit tipar uman susceptibil să dezvolte dependența de muncă. Perfecționismul este una dintre atributele cele mai des întâlnite la dependenții de muncă, având originea într-o stimă de sine scăzută sau tendințele anxioase.
Dincolo de orice tipare, dependența de muncă e o condiție de multe ori dificil de auto-evaluat sau de depistat de către cei din jur (nepurtând greutatea unui stigmat), dar cu implicații subtile sau asocieri cu alte tipuri de tulburări din sfera afectivă (anxietate, tulburări obsesiv compulsive) sau alte dependențe.
Un specialist – psihiatru, psihoterapeut poate să discearnă dacă respectivul comportament este patalogic și necesită intervenție (psihoterapie sau chiar medicație).
[i] http://www.apa.org/pubs/journals/features/mgr-11-2-241.pdf, citat din y, Vodanovich, and Rotunda Becca R. Brady, Stephen J. Vodanovich, and Robert Rotunda – “The Impact of Workaholism on Work-Family Conflict, Job Satisfaction, and Perception of Leisure Activities”
[ii] http://www.rsc.org/chemistryworld/2012/09/scientists-workaholics-research-downloads-long-hours
[iii] http://www.nature.com/naturejobs/science/articles/10.1038/nj7413-685a
[v] Spence JT, Robbins AS.— Workaholism : definition, measurement, and preliminary results. J Pers Assess, 1992, 58, 160-178.
[i] “Chained to the desk : a guidebook for workaholics, their partners and children and the clinician who treat them. New York, 1998.”
[i] Oats, W. (1971). Confessions of a workaholic: The facts about work addiction. New York: World Publishing.
28 octombrie 2015
Partener
© 2024 COLOR MIND Harta site Confidentialitate
Politica
de Confidentialitate Legislatie
Design: Bogdan Gheorghe