Câteva cuvinte despre Minte și Creier, Psihiatrie și Psihoterapie

“Cineva care stă pe dinafară nu poate să judece ce e înăuntru.” – Marin Preda

 Psihiatrii nu pot “ști” în mod magic, ce este în mintea omului, așa cum mulți se tem, însă ei pot “privi” mintea la lucru, atât clasic – în cabinet, ascultând, empatizând, încercând să dea un sens suferinței, cât și folosind noile “unelte” ale medicinei moderne, cum sunt tehnicile neuroimagisticii sau cele ale geneticii moleculare. Convergența acestor domenii de cunoaștere este unul dintre cele mai interesante lucruri care se întâmplă în medicină și în sănătatea mentală la acest moment.

Această convergență a legat, deja, felul în care gândim cauzele și tratamentul tulburărilor mentale într-o nouă poveste care începe cu nevoia de a nu se pierde fața umană a psihiatriei pe măsură ce aceasta devine din ce în ce mai științifică.

 Tulburările mentale apar din creier dar sunt exprimate și devin vizibile prin minte. Confruntându-ne cu orice fel de boală gravă, ne simțim copleșiți de emoții de toate felurile și, dacă suntem suficient de empatici și introspectivi, ne vom vedea propria vulnerabilitate, vom recunoaște că ni s-ar putea întâmpla atât nouă cât și celor pe care-i iubim să ni se întoarcă soarta împotrivă…

Rostim numele bolii – “cancer”, “scleroză multiplă”, “cataractă”… cu teamă și respect, ca în fața unei autorități de necontestat. Dar, totuși, suferințele mentale sunt adesea ignorate, neînțelese sau stigmatizate. Ele declanșează în privitori o emoție atât de intensă încât, prima reacție, instinctivă, în fața dezorganizării cuiva care mormăie pe stradă, ne vorbește din senin sau are fața pictată ca un tablou, este să întoarcem capul în altă parte, sau să grăbim pasul. Chiar și când un bun prieten are o problemă care necesită spitalizare apare o rezistență în a-l vizita: “Dacă va fi jenat?”, “Dar ce am putea vorbi?”, “Cred că a fost o perioadă stresantă și e doar obosit, are nevoie să se odihnească, nu-l deranjez”. Sunt atât de multe motive pentru care ignorăm o tulburare mentală.

Având în vedere că este o condiție destul de frecventă, aproape oricine are o rudă, un prieten sau un coleg cu o marcantă suferință psihică în prezentul sau în trecutul său. Iar acest lucru este înspăimântător: afectarea celui mai important organ al corpului nostru – creierul, și a capacității de bază a omului – mintea.

Frica cea mai mare a oamenilor este “să nu-și piardă mințile”, și asta face ca suferința să fie foarte intensă. Și un prim pas către ameliorare este recunoașterea realistă a suferinței psihice, a importanței sale, atât în noi cât și în cei din jur.

 Cineva intră în cabinet și poate spune, precum Christopher, un tânăr care suferă de sindromul Asperger, personajul romanului “O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții” de M. Haddon :

 – ” … nu știu la ce se gândește tata când îmi zice să nu mă amestec în treburile altora, pentru că nu înțeleg ce vrea să spună prin`treburile altora`, căci eu fac multe lucruri cu ceilalți oameni, la școală, la magazine și în autobuz, iar meseria tatei e să intre în casele altor oameni și să le repare boilerele și instalațiile de încălzire. Și toate aceste lucruri sunt `treburi ale altora` …”

 – “… nu înțeleg oamenii…” “… dar Siobhan (psihoterapeuta sa) înțelege. Când îmi spune să nu fac ceva, ea îmi spune cu exactitate care este lucrul pe care nu am voie să-l fac. Iar mie îmi place asta.”

Suferința mentală e greu de arătat și încă și mai greu de “văzut”… sau de înțeles. Strădaniile psihiatriei, ale psihologiei și ale științelor au oferit paradigme explicative ale fenomenelor psihice, dar care, de multe ori au și îngreunat înțelegerea, creînd false dihotomii, categorii arbitrare. Ființa umană poate fi astfel pierdută, descompusă în multiplele sale aspecte, precum imaginea fascinantă a unui caleidoscop.

Cele mai importante dintre aceste false dihotomii, folosite în discuțiile despre suferința mentală, sunt: Minte vs Creier (corp), Medicație vs Psihoterapie, Psihiatru vs Psihoterapeut, Moștenire genetică vs Factori de mediu (familiali, educaționali, sociali etc).

Atracția noastră umană spre a analiza mereu, a categorisi orice ne cade sub privire, devine o capcană. Încercăm să înghesuim realitatea ORI într-o categorie, ORI în alta, când, de cele mai multe ori, răspunsul corect este: AMBELE.

Când cineva se plânge că se simte intens “anxios”, prima întrebare care, de obicei, apare este: “Totul este doar în mintea lui sau este real?”. Adică este mental sau fizic? Ține de minte sau de corp? De corp sau de creier (de parcă creierul nu ar fi o parte a corpului)?

De multe ori, primul pas în stabilirea unui diagnostic de Tulburare Anxioasă, constă în elucidarea stării fizice, cum ar fi tulburările de tiroidă sau diabetul. Dacă toate analizele sunt neproblematice, “corpul” este scos din joc, deși simptomatologia anxioasă include de multe ori acuze somatice: palpitații, diaree, vărsături, contracturi musculare, etc. Apoi demersul poate trece la următoarea etapă: Creier vs Minte…

Creierul poate fi văzut prin EEG, RMN etc, în timp ce Mintea este doar un concept abstract, nepalpabil, considerată, din această cauză, mai puțin reală. Astfel se face distincția între tulburările neurologice și cele mentale, din păcate cele din urmă fiind considerate mai puțin importante, poate chiar “ireale”, și sunt încărcate de stigmatizare și neîncredere. Dar în realitate, așa cum nu putem separa cu adevărat muzica de muzician, tot așa nu putem distinge cu adevărat Mintea de Creier/Corp. Ceea ce numim Minte este o formă de exprimare a activității creierului la nivel anatomic, celular sau molecular. Sunt doar fațete diferite ale aceluiași fenomen – Ființa Umană, a cărei suferință are nevoie să fie abordată egal empatic în toate aspectele sale.

Tendința descrisă mai sus – de a separa suferințele minții de cele ale creierului, poate duce la confuzie în discuția despre cum ar trebui sa fie tratată o anume tulburare mentală: cu Medicație sau cu Psihoterapie? Apare astfel o ultrasimplificare a abordării suferinței psihice, o caricaturizare a omului, atitudine care nu se regăsește și în tratarea altor suferințe (nu ne întrebăm niciodată dacă un pacient cu diabet trebuie să ia medicație sau doar să țină regim alimentar).

Medicația adresată neuronilor (creierului) influențează funcțiile minții: atenția, concentrarea, stările emoționale, gândirea, memoria și chiar conectarea la realitate. Acest lucru aduce o aură de mister și teamă în jurul acestor tratamente care se doresc a fi, de multe ori, evitate. Sunt asociate inconștient cu “drogurile de stradă” și au căpătat astfel proasta reputație că dau dependență, “că te transformă într-o legumă”, “că preiau controlul asupra vieții tale” etc.

Uneori apare chiar un sentiment de vinovăție, dificil de tolerat sau de înțeles, că ele funcționează atât de bine, atât de repede, că suferința psihică se poate remite atât de ușor și, paradoxal, asta poate duce la rezistență în a lua medicație psihotropă.

Psihoterapia, celălalt demers luat în discuție, este încărcată cu și mai mult necunoscut. E privită ca un act aproape magic și este supusă idealizărilor/dezidealizărilor într-o așa mare măsură încât, din păcate, nu este folosită ca instrument terapeutic la valoarea realistă pe care o are cu adevărat.

Psihoterapia acționează, de asemenea, atât asupra Minții cât și asupra Creierului. Și, deși în ultimele decenii cercetările din domeniu au adus nenumărate dovezi palpabile în acest sens, ea continuă să fie privită nerealist.

Felul în care psihoterapia poate duce la reconfigurarea rețelelor neuronale (cum, de altfel, fac toate experiențele semnificative ale vieții noastre) este explicat prin conceptul de “plasticitate cerebrală”, care descrie modul în care învățăm, în care creierul își schimbă structura biochimică și celulară pentru a stoca noi informații, a răspunde la evenimente emoționale importante, a se adapta permanent necunoscutului vieții.

Pentru a rămâne umani avem nevoie să recunoaștem suferința psihică, să avem curajul de a-i acorda importanța reală, să privim Omul, nu doar bucăți din el.