Realitate și dependență

Subiectul acestui articol face referire la realitatea internă a individului, la dinamica psihismului său și nu la realitatea externă a persoanei dependente. Așadar vorbim despre adicție ca parte a realității interne a individului. Termenul de adicție vine din latinescul „addictus” și se referă la un obicei vechi prin care o persoană era dată în sclavie. Deși nu aceasta pare a fi ținta inițială a individului devenit “sclav” al obiectului adicției, efectul se obține prin căutarea repetată și impulsivă a plăcerii obținute prin consum.

Obiectul adicției

Obiectul adicției (tutun, alcool, drog, sex, alimente, jocuri de noroc) este un obiect al plăcerii și este folosit oricând pentru a atenua stări afective percepute ca intolerabile. Aici accentul nu cade pe obiect, ci pe natura relației cu el, care este intensă, dureroasă, compulsivă. Cel puțin la începutul consumului, obiectul dependenței este perceput ca fiind bun și ca ceva ce dă sens vieții. Pentru că în realitatea sa internă, persoana nu poate gestiona o stare de tensiune, atunci încearcă/experimentează o descărcare rapidă a acestei tensiuni acumulate cu ajutorul consumului. Sursa tensiunilor sale psihice poate fi externă sau internă, așa cum stările de tensiune pot viza stări nedorite, dar și stări excitante sau plăcute.

Evenimentele interne sau externe ce depășesc capacitatea obișnuită de stăpânire și elaborare, aduc cu sine tendința de a mânca, fuma, bea mai mult ca de obicei, de a consuma diverse medicamente în căutarea unor stări provizorii așa cum aruncarea în cumpărături, jocuri de noroc sau relații sexuale nesănătoase poate servi aceluiași scop. Aceste comportamente devin problematice în cazul în care acestea sunt singura soluție de care persoana dispune pentru a suporta durerea psihică. A „pune o perdea” cu ajutorul obiectului adicției peste experiența afectivă, pentru a neutraliza, dispersa o parte dureroasă a lumii interne, poate însemna prin repetiție despărțirea de o parte vitală, cea responsabilă cu simțirea, afectul și conștiința. În cabinet la o analiză atentă, abuzul față de obiectul adicției nu arată dorința persoanei de a-și face rău, ci mai degrabă speranța de a face suportabile dificultățile vieții cotidiene.
Obiectul dependenței este un obiect al relației. El vorbește despre „bunul” ce ajută prin uitare. Indirect acest obiect vorbește despre intolerabilul, durerea și renunțarea persoanei la satisfacția ce ar putea veni din întâlnirea cu un element exterior, diferit de sine. Tot așa, vorbește și despre capacitatea sa „de a iubi” „cineva-ul” transformat în „ceva” înzestrat cu calități calmatoare, anesteziante, inepuizante, nedezamagitoare ca individul să poată suporta realitatea relației.

Majoritatea comportamentelor adictive este resimțită ca obligatorie în momentele în care individul este singur, ca și cum faptul de a fi singur cu sine ar fi fost ceva ”intolerabil”. „Bunul” procură starea de bine ce anesteziază stări de angoasă, furie, culpabilitate, tristețe, suferință, uneori chiar stări aparent plăcute, excitante, dar resimțite la acel moment ca periculoase sau interzise.

Adicția, soluție psihosomatică

Adicția este o soluție psihosomatică la o suferință psihică. Este o relație, între corp și minte, între lumea exterioară și lumea interioară, între durere și plăcere. Este singura legătură permisă, tolerabilă între toate aceste realități. Doar așa se poate „lega” exteriorul de interior. Obiectul adicției este un obiect paradoxal: „este ceva ce ține locul altcuiva”. Doar într-un cabinet, la o analiză amănunțită „ceva-ul” redevine „altcineva”.