Tulburarea de personalitate paranoidă

Elementul esențial al tulburării de personalitate paranoide îl constituie un tipar de neîncredere și suspiciune perseverentă față de alții,  astfel că intențiile lor pot fi interpretate ca răuvoitoare. Acest tipar începe să fie clădit precoce în perioada adultă și este prezent într-o varietate de contexte.

Pacienții cu tulburare de personalitate paranoidă au tendința de a atribui adesea altor persoane motivații răuvoitoare. Ei sunt suspicioși și neîncrezători, iritabili sau mânioși și frecvent bigoți, colecționari de nedreptăți, parteneri maritali geloși în mod patologic, sau procesomani.

Diagnostic, semne și simptome

Indivizii cu tulburare de personalitate paranoidă văd înțelesuri ascunse, tind să fie ranchiunoși și contraatacă rapid, neavând o înclinație spre a face confidențe. Au o purtare formală și pot să manifeste o tensiune musculară considerabilă, cu incapacitatea de a se relaxa. Ei “scanează” mediul din jur, căutând mereu nereguli sau amenințări. Sunt adesea lipsiți de umor și serioși. Folosesc proiecția și pot să aibă idei preconcepute profund înrădăcinate, manifestă idei de referință, privindu-i pe alții drept disprețuitori sau amenințători. Nu cred în loialitatea sau fidelitatea altora și pot fi cât se poate de restricționali, lipsiți de căldură, uneori fiind mândri de faptul că sunt raționali și obiectivi. De cele mai multe ori îi curtează excesiv pe cei puternici sau cu rang înalt și exprimă dispreț față de cei slabi, bolnavi sau handicapați. Pot părea practici și eficienți, însă generează frecvent la alții frică sau conflict. Unii sunt implicați în grupări extremiste.

Criteriile de diagnostic pentru tulburarea de personalitate paranoidă

Pacienții cu tulburare de personalitate paranoidă manifestă neîncredere în alții și suspiciozitate față de alții, astfel încât motivațiile celorlalți sunt interpretate ca răuvoitoare, cu începere din perioada inițială a vieții adulte și prezente în contexte diverse, indicate de  următoarele:

1. Suspectează, fără suficient temei, că alții îl exploatează, prejudiciază sau înșeală.
2. Este preocupat de îndoieli nejustificate asupra loialității sau încrederii pe care o prezintă prietenii sau asociații.
3. Evită să aibă încredere în alții de teama nejustificată că informațiile respective vor fi folosite cu rea intenție împotriva sa.
4. Găsește înțelesuri ascunse, înjositoare sau amenințătoare în remarci sau evenimente banale/inofensive.
5. Păstrează constant resentimente, cu alte cuvinte – este neiertător (ranchiunos) față de insulte, injurii sau jigniri.
6. Percepe atacuri la persoana sau reputația sa, atacuri care nu sunt evidente altora, și este prompt în a acționa mânios sau în a contraataca.
7. Are suspiciuni repetate, lipsite de justificare, la adresa fidelității partenerului marital sau sexual.

Tulburarea de personalitate paranoidă nu apare exclusiv în cursul schizofreniei, al unei tulburări a dispoziției cu elemente psihotice sau al unei alte tulburări psihotice și nu se datorează efectelor fiziologice directe ale unei condiții medicale generale. Cele mai frecvente tulburări de personalitate concomitente par a fi cele schizotipală, schizoidă, narcisistă, evitantă și bordeline.

Epidemiologie, evoluție și pronostic

Tulburarea de personalitate paranoidă este întâlnită mai frecvent la bărbați decât la femei și, de asemenea, prevalența este mai mare la minorități, imigranți și la persoanele deficite de auz.

Evoluția și pronosticul pot să varieze, în funcție de trăirile individuale ale pacientului cu această tulburare și de circumstanțele de viață; complicațiile posibile sunt tulburări delirante, schizofrenia, depresia, tulburările anxioase și tulburările legate de substanțe.

Tratament

Pacienții solicită rar tratament, iar cei paranoizi tind să devină și mai paranoizi. Practicienii trebuie să se aștepte la acest lucru și să rămână onești, curtenitori și profesionali. De obicei se folosește psihoterapia suportivă, dând atenție deschiderii (sincerității), consistenței (constanței și coerenței terapeutului) și evitării umorului. Trebuie sprijinite porțiunile sănătoase ale egoului, oferindu-se explicații alternative dar fără confruntare.

Nu recomandăm autodiagnosticul în baza informațiilor regăsite în diverse surse. Un diagnostic corect se poate pune numai de către un medic specialist.