Ochii de părinte

Adesea, în psihoterapie, întâlnim o situație interesantă – adulți independenți din multe și importante puncte de vedere, descoperă într-o zi că educația primită de la părinții lor i-a marcat în mod semnificativ și că nu le vine deloc ușor să negocieze cu “bagajul” pe care l-au primit în primii ani de viață. Și asta nu presupune neapărat ca acel “bagaj” este unul negativ, însă felul în care se petrece viața presupune o ajustare relativ continuă la realități interne și externe în perpetuă schimbare. Iar în rândurile următoare vom vorbi puțin despre modalitatea prin care educația își dezvoltă forța și limitarea asupra destinului copilului și, mai târziu, al adultului.

Un psihoterapeut vehiculează cuvinte si este adesea întrebat de către părinți ce să spună propriilor copii în diferite ocazii. Intenția părinților, într-o asemenea situație, este desigur, una bună, însă rezultatele adesea nu sunt cele așteptate și asta din două motive. În primul rând, pentru că există canale de influență, de modelare, mult mai profunde și eficiente decât cuvântul. În al doilea rând pentru că cererea de informații eludează căutarea internă, adică singura căutare eficientă – cu alte cuvinte orice cuvinte s-ar oferi drept răspuns, dacă ele nu sunt gândite și eventual dacă nu sunt lăsate să schimbe perspectiva proprie, ele vor fi doar niște cuvinte oarecare, niște obiecte ce pot avea aparența foarte frumoasă, însă efecte zero.

Simțul identității

În esență, ceea ce se întâmplă între un părinte și un copil este că parintele îi modelează copilului simțul identității, adică felul în care copilul se va percepe pe sine (și în raport cu ceilalți) de-a lungul vieții. Copilul află cine este prin felul în care părintele îl privește, acest lucru însemnând nu doar felul în care se uită propriu-zis la el, ci mai ales felul în care îi transmite cine e. Iar modalitatea în care părintele face acest lucru nu este doar prin cuvinte și nu în mod principal prin cuvinte. Părintele nu doar că îi poate spune copilului cine este și cum să se raporteze la sine și la lume – și, normal, toți părinții fac acest lucru – dar îi va arăta copilului cine este prin modul în care se va raporta la el ca și cum ar fi deja cine crede părintele că este. Altfel spus, părintele are o imagine mentală a copilului, de care poate fi conștient sau nu – adică indiferent dacă își dă seama sau nu de asta – și e ca și cum încearcă să îi imprime propriului copil acea imagine mentală, ca și cum ar încerca un fel de transfer dintr-o minte în alta a unei imagini care poate fi mai mult sau mai puțin bună/potrivită.

În acest fel copilul “învață” cine este și cum să se raporteze la sine. Și trebuie luat în calcul că a avea o imagine mentală, indiferent cât de bună, nu se poate constitui decât prin excludere, prin ignorarea altor aspecte ale copilului ca și cum acele aspecte nu ar exista. Aceasta este cea mai subtilă și eficientă modalitate prin care părintele infirmă, neagă felul în care copilul lui este și îi predă această ștafetă. Din acele momente, copilul nu se mai uită la părțile din el, nevăzute de părinte, și de va fi în preajma lor probabil că și le va renega, producându-și, în mod evident, propria durere și suferință. Acelea vor fi părți nesimbolizate, sunt părți de sine văzute ca – nu sunt eu acela, și rămân așa pentru că nu au avut un context relațional în care să fie recunoscute, văzute și vorbite. Adică nu au nici un sens pentru purtătorul lor.

Părinții, ziditori importanți

Datorită puternicelor energii ale atașamentelor prin care rămânem cu toții legați de figurile parentale, implicit păstrăm și imaginile de sine dobândite prin privirile lor, cu părțile din noi care au fost apreciate, poate chiar dorite, ca fiind noi în identitatea noastră, dar în același timp respingând părțile din noi care au fost neglijate sau chiar negate.

O legatură mai departe arată copilul, adult acum, ce are înăuntrul lui o lume zidită într-un anume fel (cu privirile părinților ca ziditori importanți) și care are sarcina de a găsi o altă lume, în afara lui, în care să se recunoască așa cum se știe prin intermediul lumii dinăuntrul lui. El trebuie să găsească o minte în care să-și reflecte imaginea pe care o știe deja și asta e calea repetiției continue a acelorași patternuri de comportament de-a lungul multor ani. De ce așa? Pentru că a “învățat” că așa este el, mai precis, pentru că sensul continuității interne se bazează pe imaginile culese din mințile și felul de a se comporta al celorlați față de el, din primii ani de viață. 

Când un alt-cineva ne arată o imagine a noastră cu care nu am fost în contact, pur și simplu nu ne recunoaștem în acea oglindă. Și doar uneori suntem dispuși să ne angajăm într-un proces de auto-recuperare a părților noastre izolate și atunci  ne deschidem orizonturi de priviri care îmbogățesc semnificativ viața dinauntrul nostru. Iar dificultatea de care vorbeam la început, acea negociere cu “bagajul” trece întocmai prin acceptarea modificării limitelor sentimentului de sine, a propriei identități, modificare ce este întotdeauna percepută ca fiind un pericol foarte mare la adresa unității psihice. 

Ne putem ușor imagina că pentru ca toate acestea să aibă șansa de a se întâmpla  este necesar un mediu sigur și persoane de încredere .