În ciuda unei cantități din ce în ce mai mari de informații din domeniul sănătății mintale, diferențierile clare între specializările din acest domeniu nu sunt de găsit prea ușor. Termeni din ce în ce mai uzuali, precum psiholog sau psihoterapeut, chiar psihanalist, dar și cel de psihiatru sunt utilizați adesea ca fiind sinonimi sau, în orice caz, ca nefiind înțeleși foarte bine. Iată de ce am considerat necesar să așezăm în pagină specificitatea fiecărui asemenea termen.
Una dintre diferențierile clare și majore este că psihologul este persoana care a urmat facultatea de psihologie, în timp ce psihiatrul a urmat facultatea de medicină. Persoana care a urmat facultatea de medicină nu este psiholog și în mod analog, cea care a urmat facultatea de psihologie nu este psihiatru. A urma facultatea de medicină oferă posibilitatea mai multor specializări, una dintre ele fiind psihiatria, pentru care se optează după terminarea facultății. De asemenea, a urma facultatea de psihologie oferă deschidere către mai multe ramuri ale psihologiei, dar alegerea uneia dintre ele se realizează după terminarea facultății.
Psihiatrul este specialistul care realizează o evaluare în urma căreia propune un plan de tratament. Acest plan de tratament poate presupune mai multe secțiuni, specificitatea fiind partea medicamentoasă. Spre deosebire de psiholog sau psihoterapeut, psihiatrul poate prescrie rețete. Dar rolul evaluării psihiatrice nu este doar acela de a prescrie rețete – a da medicamente –ci de a identifica ariile problematice și a propune soluția potrivită, fie că e vorba de medicamente, de psihoterapie, de consiliere sau de alte activități. El poate recomanda internarea în spital, în ambulatoriu, la un sanatoriu de nevroze sau poate da concediu medical pentru recuperare la domiciliu. Psihiatrul poate avea, de asemenea, și supra-specializare într-un tip de
psihoterapie, ceea ce presupune atestarea conform normelor Colegiului Medicilor din România.
Psihologul este, așa cum spuneam, persoana care a urmat facultatea de psihologie. După terminarea studiilor, psihologul poate opta pentru direcția în care își dorește specializarea. Poate deveni specialist în psihologia muncii, psihologie educațională sau psihologie clinică. Ramura care are legătură cu partea de sănătate mintală este psihologia clinică și presupune atestarea conform normelor Colegiului Psihologilor din România. Psihologul clinician are ca și atribuții evaluarea clinică și psihodiagnosticul, intervenția psihologică, cercetarea și educația.
Astfel, și poate de aici vin și confuziile adesea întâlnite între aceste specialități, psihologul și psihiatrul împart aria evaluării clinice, la fel cum psihologul și psihoterapeutul împart aria intervenției psihologice care, de asemenea, revine într-o anumită măsură amândurora.
Un alt punct comun este acela că atât psihiatrul cât și psihologul pot fi psihoterapeuți, ceea ce presupune faptul că, alături de facultățile urmate, ambii au urmat programe speciale de formare într-un tip anume de psihoterapie (psihanalitică, cognitiv-comportamentală, psihodrama, familială etc) sau psihanaliză. Aceste programe durează, în marea lor majoritate, câțiva ani și presupun cursuri teoretice și supervizare.
Sfera de acțiune a psihoterapeutului este cea de intervenție psihologică, accentul fiind pus pe partea de psihopatologie (pe care, în funcție de gravitate, psihoterapeutul o împarte cu psihiatrul – de exemplu, planul de tratament al depresiei presupune pe de-o parte versantul medicamentos ce revine psihiatrului, dar și versantul psihoterapeutic ce revine psihoterapeutului). Psihoterapeutul însă, poate acționa și la nivelul optimizării, dezvoltării, autocunoașterii, educației sau prevenției, adică la un nivel care nu presupune neapărat desfășurarea unei patologii, aceasta fiind diferențierea față de psihiatru.
În final, psihanalistul este persoana care a intrat în formare într-un program special, care presupune bazal absolvirea unei facultăți: psihologie, medicină, filozofie, pedagogie sau orice facultate umanistă. Programul de formare conține analiza de formare (un proces profund de înțelegere a propriei funcționări psihice), cursuri teoretice și supervizare în diferite forme. Forma intervenției psihanalistului se diferențiază de cea a psihiatrului sau a psihologului clinician, având teritorii comune cu cea a psihoterapeutului
Astfel, atunci când persoana nu are o patologie manifestă, poate fi preluată fie de un psiholog clinician – pentru intervenții de suprafață, fie de un psihoterapeut – pentru intervenții de genul optimizare sau prevenție. Când patologia devine manifestă, în funcție de gravitate, intervine psihiatrul și respectiv psihoterapeutul. Din păcate, asimilarea patologiei grave cu ”nebunia” a dus la crearea unor preconcepții dăunătoare. Există multe tablouri psihopatologice grave dar care nu presupun ”nebunia”, respectiv pierderea contactului cu realitatea într-o formă sau alta. La fel cum este de la sine înțeles că atunci când intensitatea simptomelor (suferința) este prea mare, intervenția psihiatrică medicamentoasă este obligatorie.
30 septembrie 2015