Legislația din România cu privire la sănătatea mentală

1. Definiții
2. Legea 487/2002 și Ordinul Nr. 372/2006
3. Consimțământul informat
4. Opțiuni de suport social disponibile persoanelor cu tulburări psihotice

1. Definiții

Reprezentant legal: persoana desemnată, conform legislaţiei în vigoare, pentru a reprezenta interesele unei persoane cu tulburări psihice

Reprezentant convențional: persoana care acceptă să asiste sau să reprezinte interesele unei persoane cu tulburări psihice

Internare voluntară: internarea la cererea sau cu consimţământul pacientului

Internare nevoluntară: internarea împotriva voinţei sau fără consimţământul pacientului

Contenționare: restricţionarea libertăţii de mişcare a unei persoane, prin folosirea unor mijloace adecvate pentru a preveni mişcarea liberă a unuia dintre braţe, a ambelor braţe, a unei gambe sau a ambelor gambe ori pentru a-l imobiliza total pe pacient, prin mijloace specifice protejate, care nu produc vătămări corporale. Conform legii:

• Persoanelor internate li se poate restricţiona libertatea de mişcare, prin folosirea unor mijloace adecvate, pentru a salva de la un pericol real şi concret viaţa, integritatea corporală sau sănătatea lor ori a altei persoane.
• Este interzisă imobilizarea cu lanţuri ori cătuşe a persoanelor internate, iar imobilizarea cu mijloace specifice protejate, care nu produc vătămări corporale, este permisă doar în situaţii excepţionale, care sunt stabilite prin normele de aplicare a prezentei legi.
• Măsura contenţionării nu poate fi folosită ca sancţiune, nu poate fi parte a programului de tratament şi nu poate fi dispusă pentru cazuri de suicid sau de autoizolare ori ca o soluţie pentru lipsa de personal sau de tratament, ca o sancţiune ori formă de ameninţare sau pentru forţarea unei bune purtări ori pentru a preveni distrugerile de bunuri. Această măsură poate fi folosită doar dacă aplicarea celor mai puţin restrictive tehnici a fost neadecvată sau insuficientă pentru a preveni orice lovire ori vătămare.
• În caz de suicid sau autoizolare măsura contenţionării nu poate fi folosită mai mult de două ore.
• Folosirea mijloacelor de contenţionare trebuie să fie proporţională cu starea de pericol, să se aplice numai pe perioada necesară doar atunci când nu există o altă modalitate de înlăturare a pericolului şi să nu aibă niciodată caracterul unei sancţiuni.

Izolare: modalitatea de protejare a pacienţilor care reprezintă un pericol pentru ei înşişi sau pentru alte persoane. Această măsură trebuie aplicată cu maximă precauţie şi numai în cazul în care orice altă modalitate s-a dovedit ineficientă. Conform legii:

• Persoanele internate pot fi izolate temporar, fără contenţionare, în vederea protejării acestora, dacă reprezintă un pericol pentru ei înşişi sau pentru alte persoane.
• Această măsură trebuie aplicată cu maximă precauţie şi numai în cazul în care orice altă modalitate s-a dovedit ineficientă.
• Măsura izolării trebuie să fie aplicată pentru un timp cât mai scurt posibil. Măsura trebuie revizuită periodic, la un interval de cel mult două ore.
• Măsura izolării nu trebuie folosită ca pedeapsă sau ca o formă de ameninţare.
• Măsura izolării nu poate fi parte a programului de tratament

2. Legea 487/2002 și Ordinul Nr. 372/2006 sunt documentele legislative care reglementează asistența pacienților psihiatrici în România.

Din aceste documente, sunt important de menționat condițiile în care poate fi realizată internarea unei persoane împotriva voinței sale (internare nevoluntară).

• Procedura de internare nevoluntară se aplică numai după ce toate încercările de internare voluntară au fost epuizate.
• Această măsură poate fi luată numai dacă un medic psihiatru abilitat hotărăşte că persoana suferă de o tulburare psihică şi consideră că din cauza acestei tulburări psihice există pericolul iminent de vătămare pentru sine sau pentru alte persoane sau, în cazul unei persoane suferind de o tulburare psihică gravă, că neinternarea ar putea antrena o gravă deteriorare a stării sale sau ar împiedica să i se acorde tratamentul adecvat.
• Practic, pentru familiile care se confruntă cu o astfel de problemă, procedura ar fi următoarea:

• Comisia are obligaţia de a reexamina pacienţii la cel mult o lună şi ori de câte ori este nevoie. În situaţia în care nu se mai constată condiţiile care au determinat hotărârea de internare nevoluntară, ţinând cont şi de opinia medicului psihiatru care are în îngrijire pacientul, comisia, prin examinarea directă a pacientului şi a dosarului său medical, constată încetarea condiţiilor care au impus internarea nevoluntară.
• Dacă instanţa judecătorească competentă nu confirmă internarea nevoluntară, persoana în cauză are dreptul de a părăsi imediat unitatea spitalicească sau poate solicita, în urma consimţământului scris, continuarea tratamentului.
• Dacă o persoană aflată în procedură de internare nevoluntară părăseşte unitatea spitalicească fără să existe o decizie a comisiei în acest sens sau hotărârea instanţei de judecată competente, unitatea spitalicească are obligaţia de a sesiza imediat organele de poliţie şi parchetul de pe lângă instanţa judecătorească competentă, precum şi reprezentantul legal sau convenţional.
• Pacientul internat nevoluntar este tratat în condiţii similare celor în care sunt îngrijiţi ceilalţi pacienţi din unitatea de psihiatrie respectivă.  

3. Consimțământul informat

Este documentul prin care pacientul consimte să fie inclus în programul terapeutic și își exprimă acordul pentru participarea la intervențiile din cadrul programului.

Aici sunt menționate componentele programului terapeutic, drepturile și obligațiile pacientului, iar acesta declară sub semnătură că i s-au explicat și că a înțeles toate aceste lucruri. Este important să citiți cu atenție consimțământul informat și să cereți medicului curant lămuriri cu privire la aspectele care nu vă sunt clare sau în legătură cu care aveți rezerve.

4. Opțiuni de suport social disponibile persoanelor cu tulburări psihotice

Uneori, tulburările psihiatrice severe pot face ca persoana afectată să se confrunte cu o serie de limitări legate de activitatea profesională sau de funcționarea socială.

Aceste persoane pot fi sprijine prin pensie de invaliditate sau prin încadrarea într-un grad de handicap.

Pensia de invaliditate – conform legii 263/2010

Pensia de invaliditate li se cuvine persoanelor care și-au pierdut total sau cel puțin jumătate din capacitatea de muncă. Acest aspect este analizat pe baza examinării pacientului și a documentației medicale a acestuia la nivelul Comisiei de Expertiză a Capacității de Muncă de care aparține acesta (conform adresei de domiciliu).

În raport cu gradul de reducere a capacității de muncă, invaliditatea este:

1. a) de gradul I, caracterizată prin pierderea totală a capacității de muncă și a capacității de autoîngrijire;
2. b) de gradul II, caracterizată prin pierderea totală a capacității de muncă, cu păstrarea capacității de autoîngrijire;
3. c) de gradul III, caracterizată prin pierderea a cel puțin jumătate din capacitatea de muncă, persoana putând să presteze o activitate profesională, corespunzătoare a cel mult jumătate din timpul normal de muncă.

Persoanele care și-au pierdut capacitatea de muncă din cauza unei tulburări psihiatrice beneficiază de pensie de invaliditate dacă au realizat stagiul de cotizare necesar calculat în raport cu vârsta.

Pensionarii de invaliditate sunt supuși revizuirii medicale periodic, în funcție de afecțiune, la intervale cuprinse între un an și 3 ani, până la împlinirea vârstelor standard de pensionare, la termenele stabilite de medicul expert al asigurărilor sociale.

Certificatul de handicap – conform Ordinului 707/538/2014

În funcție de limitările determinate de afecțiunea de care suferă, un anumit pacient poate fi încadrat într-unul dintre gradele de handicap: ușor, mediu, accentuat sau grav (cu sau fără însoțitor personal).

Încadrarea într-unul dintre aceste grade de handicap este realizată la nivelul Serviciului de evaluare complexa a persoanelor adulte cu handicap din cadrul DGASPC de la nivel teritorial (în funcție de adresa de domiciliu a persoanei evaluate).

Persoanele încadrate într-un grad de handicap beneficiază de o serie de drepturi: o indemnizație de handicap (diferențiată în funcție de grad), gratuitate la asistența medicală/medicamente în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate, gratuitate la transportul urban/interurban, asistență juridică, scutire de la plata anumitor taxe și impozite, facilități pentru încadrarea în muncă.