Despre depresie

CÂTEVA ASPECTE PSIHOLOGICE ALE DEPRESIEI

Depresia clinică are câteva caracteristici ușor identificabile: tristețea persistentă care nu cedează ușor, lipsa de energie pentru diversele activități zilnice, dificultatea de a găsi plăcere în aceste activități, și tot felul de perturbări vegetative (din aria hrănitului, somnului, a controlului). În depresie, ceea ce este resimtiță ca fiind pierdută sau rănită este o parte a propiului sine, iar pierderea este trăită persistent ca și cum suferința ar putea continua la nesfârșit.

DE CÂTE FELURI ESTE DEPRESIA?

Se pare că experiența depresivă poate fi împărțită în două forme specifice. Prima formă este cea a depresivului care spune că nu este suficient de bun, este defect, este rău – acestă primă formă se referă la modul în care persoana se definește pe sine. A doua formă este cea a depresivului care spune că este gol/vid, este înfometat, singur și că are nevoie de o conexiune cu un celălalt – acestă formă referindu-se la depresia care accentuează un mod de a fi în relație.

Deși nu este ușor de diferențiat între o înzestrare genetică în privința vulnerabilității la depresie și eventualele comportamente ale părinților care puteau „fixa” o funcționare cerebrală depresivă, Freud și colegii lui au presupus că una din cauzele depresiei este pierderea prematură. Mai specific, pentru primii psihanaliști, faptul că bebelușul a fost înțărcat prea devreme sau a fost expus unor frustrări mult prea puternice pentru capacitatea lui de adaptare, a creat o fixație la acel stadiu de dezvoltare. Astfel, în lucrările acestora, apar descrieri ale persoanelor depresive în funcție de stadiul oral – stadiu în care au avut loc perturbarile in dezvoltare. Depresivii sunt persoane cărora le place să mănânce, să fumeze, șă bea, să vorbească, să sărute și alte actiuni ce țin de zona orală, obșinuind să-și descrie experiențele emoționale prin analogie cu mâncarea sau stare de foame.

CARACTERISTICILE DEPRESIEI

Una dintre caracteristicile psihodinamice majore, subliniate încă de timpuriu, este faptul că depresivul își abate afectele negative dinspre exterior înspre propria persoană, ajungând să se urască. Astfel, într-o relație, persoana depresivă nu va fi conflictuală ci se va simți vinovată – o vinovăție parțial conștientă, egosintonică și persistentă. Cu alte cuvinte, depresivul este mult prea conștient de fiecare păcat pe care l-a făcut vreodată, de fiecare înclinație egoistă pe care a avut-o.

Celălalt afect ce se manifestă cu putere în depresie este tristețea. Aceasta este atât de evidentă încât, în limbajul comun, în mod eronat cele două – tristețea și depresia – sunt considerate echivalente. Indiferent cât de puternică este persoana, caracterul depresiv lasă auzului antrenat să audă melancolia de fond.

Însă, dacă această tristețe profundă nu invalidează masiv viața persoanei, depresivul este ușor de apreciat și admirat de către alte persoane. Nu numai că nu este conflictual, direcționându-și nemulțumirile către propria persoană, dar preia cu ușurință vinovăția din grupul din care face parte, este generos, sensibil și înțelegător.

Așa cum spuneam mai sus, experiența depresivă a fost pusă – încă de Freud – în legătură cu pierderile premature, mai ales când sepărarile, despărțirile sau pierderile propriu-zise au loc în jurul vârstei de 2 ani – perioadă numită faza de separare-individuare. Există autori care consideră că într-o creștere atentă, copilul se va separa natural, ca urmare a impulsurilor de creștere. Dacă atunci când apare un asemenea moment părinții induc vinovăția pentru o asemenea separare : ”O să mă simt singur fără tine!”, sau resping defensiv copilul – ”De ce nu te poți juca și tu singur?!” – în ambele situații copilul va resimți o parte din sine ca fiind rea, adică tocmai caracteristica depresiei. Se întâmplă așa pentru că, în primul caz, manifestările normale de agresivitate și independență sunt văzute ca periculoase, cu potențial de rănire, iar în cel de-al doilea caz pentru că nevoia naturală de dependență ajunge să fie urâtă.

În dinamicile familiale, faptul de a nu oferi explicații pe înțelesul copiilor atunci când aceștia au nevoie majoră de asemenea explicații, este un factor facilitator al depresiei. Concluziile unui studiu realizat pe această temă au arătat că cel mai bun predictor de adaptare non-depresivă în ceea ce priveste divorțul părinților este oferirea unei explicații potrivite vârstei, despre ce nu a mers bine în relația părinților.

O situație care “încurajează” formarea structurii depresive este interdicția de a ține doliul în familie. Dacă o manifestare emoțională de acest tip apare – ca și cum tristețea ar fi periculoasă, ca și cum nimic nu s-ar fi întamplat și nimeni nu sufera, copilul se vede în imposibilitatea de a-și manifesta vulnerabilitățile. Se poate întampla și ca, odată manifestate aceste vulnerabilități, adulții care nu-și pot trăi tristețea să învinovățească și chiar să umilească pe cel care poate, respectiv copilul. Aceasta este o altă cale prin care poate fi învățată lecția că o parte din noi nu este bună, în cazul acesta acea parte ce are nevoie să exprime tristețea pierderii/doliului.

Combinația dintre abandonul emoțional sau abandonul propriu-zis și o atitudine critică la adresa copilului, este foarte probabil să genereze o dinamică depresivă.

Unul dintre factorii cei mai puternici generatori de dinamică depresiva este depresia mamei. Dacă mama suferă de depresie, indiferent cât de mult își dorește să crească bine copilul, nu va reuși. Copilul se va simți vinovat pentru cerințele lui, de altfel normale, cerințe care vor obosi, epuiza părintele depresiv.

Ca urmare a unor asemenea experiențe, depresivul se consideră pe sine ca fiind în mod esențial rău. Astfel, aspecte normale ale experienței obișnuite de zi cu zi vor fi considerate ca periculoase: pofta/lăcomia, egoismul, competiția, mândria, mânia, invidia, plăcerea. Acestea sunt văzute ca inerent distructive. Faptul de a fi fost respinși la un moment dat, se transformă intr-o convingere inconștientă ca au meritat acea respigere ca urmare a propriei răutăți. Astfel, încearcă din răsputeri să fie “buni”, să evite expunerea ca păcătoși și, deci pierderea încrederii. Orice critică, fie ea și constructiva, este devastatoare pentru depresiv. Iar toată acestă vinovăție uriașă, este contrată prin faptul de a-i ajuta pe ceilalți în plan personal sau social.

Cealaltă dinamică depresivă despre care vorbeam mai sus nu accentuează însă vinovăția, ci rușinea. Persoana poate fi conștientă că se simte mai degrabă inadecvat și, iremediabil nostalgică, dar își vizualizează viața ca pe o dezamăgire. Știe că își dorește apropierea fără ură, însă o consideră inutilă.