Psihoterapia psihanalitică

Psihoterapia psihanalitică este o formă de psihoterapie modelată de principiile tehnice ale psihanalizei. Ea conține atât elemente expresive – analiza apărărilor și transferului, cât și elemente de susținere – acoperirea conflictului inconștient și întărirea apărărilor. Acest tip de psihoterapie poate fi descris prin câteva elemente caracteristice pe care le vom prezenta în continuare.

Scopuri

Ca în orice formă de psihoterapie, scopul principal este cel de alinare a suferinței iar marca suferinței este simptomul. Influența modelatoare a psihanalizei face ca urmărirea rădăcinilor simptomului să se realizeze in acest tip de psihoterapie până la adâncimi foarte mari, accesibile cu dificultate gândirii conștiente. În această explorare, accentul este pus pe înțelegere, cunoaștere, adevăr, respect, libertate. Cu cât exprimarea este mai liberă, cu atât gradul de intimitate dintre psihoterapeut și client crește, și cu atât se dezvoltă spațiile interne libere de anxietate. Din punctul de vedere al teoriei și practicii psihanalitice, sănătatea presupune conștientizare, adică aprecierea corectă a comportamentelor, gândurilor și emoțiilor noastre. La rândul ei, această apreciere corectă aduce beneficii imediate asupra calității relațiilor, unul din principalele motive în cererea de psihoterapie.

Durata

Terapia psihanalitică poate fi de scurtă durată sau de lungă durată. În principiu, este considerată psihoterapie de lungă durată o terapie care durează mai mult de 6 luni. Astfel, sunt situații în care efectul terapeutic semnificativ poate apărea în doar câteva ședințe, chiar de la prima, și sunt situații în care sunt necesare intervențiile pe durata a mai multor ani. Faptul că o terapie durează mai mulți ani nu înseamnă că efectele acesteia vor apărea la finalul terapiei.

Frecvența ședințelor specifică acestui tip de psihoterapie este între 1 și 3 ședințe pe săptămână, dar poate ajunge în anumite situații și la întrevederi lunare cu un caracter de susținere puternic. Frecvențele mai mari sunt corelate cu modalitățile tehnice de abordare a dinamicii psihice specific psihanalitice.

Asocierea liberă

Modalitatea principală de comunicare dintre pacient și analist în psihanaliza și în psihoterapia psihanalitică – asocierea liberă, este folosită selectiv și presupune o relaxare a procesului gândirii astfel încât clientul să reușească să spună tot ce îi vine în minte, fără cenzură. Această modalitatea nu poate fi folosită în orice situație întrucât există patologii sau momente în care capacitatea de a reflecta asupra propriilor asocieri lipsește. În aceste situații, discursul este ghidat.

Neutralitatea și abstinența

Psihoterapeutul de orientare psiho-dinamica are ca și ideal menținerea echidistanței față de instanțele psihice ale clientului și cererilor realității externe. El nu facilitează un anumit conținut psihic în detrimentul altuia. De asemenea, își controlează propriile conținuturi interne atunci când acestea interferează cu desfășurarea procesului terapeutic. Cu toate acestea, limitările conduitei nu promovează răceala sau rigiditatea, ci sunt rezultatul unei combinații dintre disciplină și naturalețe.

Intervențiile

Există o paletă largă de intervenții, unele specifice altele mai puțin specifice acestui tip de psihoterapie. Dintre ele le vom aminti pe cele mai cunoscute.

– interpretarea: este conexiunea pe care terapeutul o face între un comportament, gând, sentiment și originea sau sensul inconștient al acestora.

– observarea: terapeutul este martorul comportamentului clientului și îi vorbește acestuia despre ceea ce vede.

– confruntarea: deși se face cu blândețe, se referă la adresarea unei probleme pe care clientul nu vrea să o accepte sau o evită.

– încurajarea de a elabora: terapeutul cere informații de la client

Utilizarea viselor

În psihoterapia de orientare psihanalitică, visele sunt considerate ca fiind importante. Înțelegerea acestora este particularizată, subiectivizată și se realizează prin urmărirea gândurilor celui care a visat, în strânsă legătură cu conținutul visului, gânduri care trec de suprafața psihologică și pot oferi informații surprinzătoare și profunde despre dinamicile interne.

Procesul schimbării

Schimbarea în psihoterapia psihanalitică are câteva aspecte specifice. De exemplu, pentru ca schimbarea să se realizeze, este nevoie de o bună alianță terapeutică sau, cu alte cuvinte, clientul să se simtă suficient de in siguranță – să aibă încredere că terapeutul îl poate ajuta, pentru a putea vorbi cât de liber poate, pur și simplu să poată colabora. Alianța terapeutică presupune identificarea/stabilirea scopurilor tratamentului și alierea cu părțile sănătoase ale clientului care vor să atingă acele scopuri (ceea ce presupune că există și părți mai puțin sănătoase care se vor opune schimbării).

Apoi, psihoterapia psihanalitică vorbește despre insight – adică o privire înspre interior, privire prin care clienții se văd pe ei înșiși, atitudinea față de propria persoană, toleranță față de ceea ce simt, și conștientizarea a ceea ce simt. Această privire în profunzimea interioară – pe care o numim insight, leagă temerile de fantasme și dorințe, de așteptări și apărări sau conflicte. Toate acestea alcătuiesc un univers complex, fiecare element interacționând cu celelalte, o țesătură a cărei cunoaștere permite atingerea scopurilor propuse.

Și cum ar fi fost posibilă schimbarea dacă nu ar fi fost cineva care să o înregistreze cumva? În felul acesta este folosită funcția de martor a terapeutului, de observator al proceselor și micro-proceselor care se petrec în interiorul și în viața clientului. Această funcție îi permite celui din urmă să se regăsească pe sine în mintea terapeutului, să se știe văzut în dinamica lui, ceea ce prilejuiește consolidarea și chiar construirea unui nucleu al sinelui pe care să se poată baza în viața de zi cu zi.

Acest nucleu ia naștere în interacțiune, iar relația terapeutică oferă acest mediu – un nou tip de relație în care confortul, alinarea, încrederea sunt posibile. Este creată astfel o nouă relație de atașament – care este diferită de cea de dependență – care restructurează modelele de acțiune, simțire, gândire din memoria implicită. Siguranța oferită de cadrul și persoana terapeutului conduce la posibilitatea schimbării.

Alături de cele enumerate, prin sugestii, implicite sau explicite, prin confruntarea cu convingerile, prin cunoașterea modelelor de rezolvarea a problemelor, procesul schimbării se poate referi la anumite secțiuni ale vieții clientului sau la schimbări mai generale. În oricare dintre situații, ceea ce este specific psihoterapiei psihanalitice este perspectiva dinamică prin excelență.

 

Articol scris de Psih. VAlentin Miu, psiholog clinician și psihoterapeut psihanalist

 

 

 

 

1 octombrie 2015