Logica psihoterapiei

Psihoterapia presupune o serie de reguli care alcătuiesc un cadru în care poate avea loc un schimb emoțional mai mult sau mai puțin profund. Deși acest schimb are loc prin mai multe canale de comunicare, totuși cel valorizat și urmărit este cel prin cuvinte. În psihoterapie urmărim să ajungem la exprimarea unor emoții sau articularea verbală suficient de clară a unor problematici astfel încât, prin însăși acea formulare, soluțiile să poată fi găsite și de asemenea, puse în practică acolo unde e cazul.

 

De ce este nevoie de cuvinte?

Consider îndreptățită întrebarea – de ce așa? De ce este nevoie de cuvinte? Inițial o sarcină care pare aproape fără sens – pentru că noi mereu vorbim, nu? – iar mai apoi prin exercițiul terapeutic propriu-zis vedem că uneori sunt foarte greu de găsit – totuși, găsirea cuvintelor care să ne exprime este agentul prin care psihoterapia are loc și mai mult de-atât, cuvintele sunt alcătuitoare ale mediului psihoterapeutic.

În ultimii ani, poate ultimul deceniu, am fost martorii supra-informării care ne arată comunicarea ca fiind foarte importantă – dacă nu comunicăm relațiile personale nu ne merg bine, nu avansăm profesional, emoțiile noastre vor face implozie, etc. Și așa lumea a încercat să înceapă să comunice!

Dar știți voi că cuvintele ca atare nu există în timp și spațiu? Că schimbul acela de sunete articulate au rolul nu de a umple văzduhul liniștit ci de a formula un înțeles, un sens al lucrurilor așa cum le trăim și că acest înțeles este construit prin percepția propriilor cuvinte în chiar contextul în care sunt rostite? Și parcă aud deja răspunsul unora – ei, dar cine are timp să se gândească la toate astea? – și e ca și cum ai zice – dar nimeni nu a zis și să gândim ci doar să comunicăm, să vorbim!

De fapt, această supra-informare despre care vorbesc și care s-a manifestat prin toate canalele media, are la bază o realitate a înțelegerii mai profundă decât se spune în mod obișnuit. Mai precis nu se prea spune niciodată despre această înțelegere despre care vorbesc pentru că ea nu este chiar pe placul nostru, în sensul în care ne așează într-o poziție nu prea confortabilă fața de noi.

 

Respectul propriilor cuvinte

Și sunt mirat adesea când văd reacția oamenilor atunci când le spun că dacă nu își respectă propriile cuvinte, adică dacă nu fac ceea ce spun că fac, atunci nimeni nu le va respecta cuvintele și se vor afla într-un impas major, căci dacă nu te mai crede nimeni, cine să te mai creadă…nici măcar tu nu te vei mai crede și atunci când propriile cuvinte își vor pierde valoarea vei ajunge să le foloseşti fără discernământ iar sensul ce-ar fi putut să apară va dispărea din propria viaţă. Şi mai apoi, odată ce sensul prin cuvinte dispare, viaţa devine în mare parte haotică iar înăuntru se instalează un alt sens, nevorbit de data asta, anume cel al unei izolări interne ca stare cvasi-naturală. Iar în momentul în care izolarea este starea care domneşte înăuntru a încerca un exerciţiu de verbalizare, de folosire a cuvintelor pentru a fi înţeles şi a înţelege, devine un exerciţiu inutil, zadarnic, în mod sigur devalorizat. Iar logica psihoterapiei este tocmai revalorizarea cuvintelor pe care le rostim şi implicit regăsirea vitalităţii noastre interne, în locul aridităţii absurde. Această revalorizare însă se întâmplă adesea în mai multe etape iar participarea din partea amândorura, pacient şi terapeut, este esenţială. Căci iniţial cuvintele nu-şi au valoare iar presiunea resimţită de pacient poate fi foarte mare iar el o va arăta nu prin cuvinte – pentru că nu este în posesia acelor cuvinte care să exprime stările – ci prin felul în care se aşează în cadrul terapeutic şi prin modul în care va participa, cu toate părţile sale, la sedinţele de psihoterapie. În felul acesta terapeutul poate face un salt în calitatea interacţiunii prin aceea că îl va recunoaşte pe pacient în spatele cuvintelor sau lipsei de cuvinte. Acest fapt al recunoaşterii are o importanţă vitală! Este treapta prin care cuvintele îşi intră în rolul lor de elemente de simbolizare a experienţelor şi nu de substituţie a experienţelor. Astfel spaţiul intern este puţin câte puţin eliberat pentru trăirile care mai apoi pot fi vorbite în fel şi chip, din perspective diferite care să îmbogăţească experienţa internă directă.

Încă de la început, psihanaliza prin Freud, a recunoscut puterea cuvintelor iar azi ştim că vorbirea nu este doar un proces de livrare al conţinutului ci şi un act relaţional care modelează ce este (de) vorbit, o acţiune în context interpersonal. Şi adesea exprimăm valoarea relaţiilor noastre în funcţie de cât de multe lucruri putem să vorbim cu celălalt şi le apreciem ca fiind cu atât mai valoroase cu cât stările schimburilor verbale sunt mai profunde. Psihoterapia faciliteză profunzimea schimburilor relaţionale tocmai prin descoperirea locurilor în care lipsesc cuvintele care să ne exprime stările. E ca şi cum am învăţa să vorbim…din nou!

 

Articol scris de Psih. Valentin Miu

 

12 septembrie 2017