Lăcomia și dependența

“ O bună independență se bazează pe o bună dependență”
                                                                             D.W.Winnicott

 

Starea de “a fi dependent” este o suferință foarte greu vizibilă în exterior, trezind în ceilalți, mai degrabă sentimente negative, de respingere, judecăți de valoare, morale, chiar frică și incredibil de rar, Empatie. Pare aproape de neînțeles cum un om poate dezvolta o relație intimă, atât de intensă cu o substanță, cu mâncarea, cu un obiect ( tehnologie), cu o lume virtuală sau cu diverse atitudini comportamentale ( “ a fi un jucător”).

Un tipar de relație care, dacă apare între doi oameni, poate fi ușor numit “relație de iubire pasională”, cu momente puternice de entuziasm, extaz, fericire, dorință de contopire, de nelimitare și multe alte momente, la fel de intense, de ură, furie, dezgust, rușine, dorință de moarte – o relație romantică de iubire.

Suferința dependenței e privită ori ca fiind complet inacceptabilă, ori ca fiind o stare specială, hipervalorizată, accesibilă doar eroilor romantici ( geniul din alcool, creativitatea artistică dezlănțuită din jurul substanțelor de tot felul, frumusețea ideală a consumatorilor de steroizi sau puterea întunecată a eroului care alege să-și trăiască viața, fără limitele de siguranță ale banalului).

Imaginea publică a dependentului oscileză extrem, între idealizare și devalorizare ( ambele falsificând realitatea) și ascunde exact partea semnificativă, suferinta unui om, dificultatea lui de a-și găsi locul printre ceilalți.

După naștere, bebelușului îi este, încet, încet, prezentată lumea exterioară, regulile ei, limitele dintre el și ceilalți, el reușind astfel să dezvolte strategii de adaptare la noua realitate ( cea extrauterină) și “ să accepte” să trăiască cu pierderea paradisului intrauterin, reperul siguranței absolute.În acest proces de tranziție, mama și mai ales sânul și laptele, joacă un rol esențial (conceptualizări bazate pe teoria psihanalitică kleiniană).

Sânul deține întreaga Putere, calmează foamea, setea, tensiunea unui corp înfricoșat, transformă Iadul în Rai și bebelușul începe să-l dorească cu întreaga sa ființă ( o primă fază psihică izvorâtă din corp), și încearcă să-l dețină, plin de o Lăcomie furioasă, să nu lase să-i mai scape vreodată, să-l devoreze total, să devină al lui pentru totdeauna ( introiectarea puterii).Felul în care mama intră în relație cu copilul ei și-i permite acestuia să aibă impact asupra ei va fi unul dintre factorii ( etiologia dependenței fiind mult mai complexă de atât) care decide soarta acestei Lăcomii naturale, a bebelușului dependent de ea.

Un atașament sigur, stabil, neînfricoșat, care privește relaxat dependența, îi permite să se dezvolte, o ferește de complicațiile luptei de putere ( și mama și bebelușul sunt personaje principale, nu doar unul dintre cei doi!) poate crea fundamentul unui psihic relativ autonom.

Altfel, psihicul bebelușului (și al viitorului adult) rămâne captiv într-un scenariu dramatic, în care puterea, binele, forța vitală sunt mereu în exterior și niciodată în interior, nu-i aparțin, omul simțindu-se permanent pradă răutății din el sau din ceilalți, tânjind mereu după liniștea/siguranța foarte rar obținute.Această lipsă de încredere, că o relație umană poate fi hrănitoare, asiguratoare și că el însuși deține suficiente calități încât să poată trăi împreună cu ceilalți, transformă fiecare clipă într-o luptă pentru supraviețuire.

Starea de bine trebuie permanent smulsă de la ceilalți, din exterior, permanent căutată, nu e niciodată suficientă, nu există o limită de “prea mult”.Numai gândul limitei naște o angoasă insuportabilă. Aceste trăiri sunt parte din suferința zilnică a omului dependent, care caută să aibă un cât de cât control asupra lor, schimbând relația cu mama/sânul/laptele, mereu insuficiente, în relația cu substanțele, obiectele, unele comportamente, etc.

Starea de bine obținută în urma consumului de substanțe psihotrope e echivalată cu supraviețuirea, cu siguranța interioară și e căutată cu lăcomie, fără limite, oricât, oricând, oricum, numai să fie și sș nu se termine. O constantă pozitivă iluzorie, care să înlocuiască o lipsă internă constantă.

Toate resursele de energie sunt cheltuite în acest fel, oamenii din jur, chiar și cei mai apropiați, sunt doar aliați sau dușmani, în lupta de a deține “comoara”. Relația cu ei nu poate fi directă, nu aduce satisfacție sau insatisfacție, prin ea însăși.

Astfel, persoanele dependente trezesc rar empatia celor din jur, încât să fie îndrumate cu folos, accesează greu psihoterapia, din frica permanentă ca celălalt e dezamăgitor și orice relație e fără speranță, ceea ce face ca tratamentul acestora să fie una dintre încercările cele mai dificile ale profesioniștilor din sănătatea mintală.

 

Articol scris de Dr. Psih. Ana Maria Iordache

30 ianuarie 2018