Iubire și (ne)siguranță

Faptul că în interiorul sentimentului de iubire se află și trăirea sentimentului de siguranță, este privit ca de la sine înțeles. Și, drept vorbind, este relativ ușor să găsim conexiunea acestora în istoria dezvoltării psihice.

Psihanalitic vorbind, mama care ne-a îngrijit la începutul vieții noastre, și care ne-a satisfăcut nevoile de autoconservare, ne-a asigurat în mod fundamental existența. Acestei ingrijiri, copilul – mai precis bebelușul, îi răspunde prin ceea ce am putea traduce ca fiind iubire. Astfel, încă de la începutul manifestărilor afective, iubirea și siguranța sunt interconectate, cel puțin în mintea celui în care apar, prin experimentarea simultană dar și prin generarea lor de către aceeași persoană.

Dar ce îl așează într-o poziție de nesiguranță pe copil pentru a fi necesară asigurarea lui? Deși răspunsul pare evident și ușor de furnizat,  un răspuns complet este mai complex decât evidența. Iar pentru a arăta acest lucru, ne vom folosi de două teorii psihanalitice, cumva diametral opuse, cumva similare.

 

Teoria atașamentului

Prima teorie este teoria atașamentului. Aici lucrurile sunt spuse clar și răspicat. Copilul nu poate supraviețui dacă nu își găsește o persoană de care să se atașeze, în moduri specifice dinamicii interacțiunii concrete. Acest atașament în numele instinctului de supraviețuire privește mai multe paliere de existență. Ne referim aici la protecția fizică, adică la faptul că bebelușul inițial nu se poate apăra împotriva unui eventual atacator fizic. Datorită limitării temporare în mișcările propriu-zise, nu poate nici lupta, nici fugi, ci este expus într-o vulnerabilitate totală. Alături de protecția fizică se află nevoia de hrană, nevoie în fața căreia, pentru o perioadă de timp, puiul de om este neputincios. Figura de atașament este cea care păzește și hrănește.

În același timp, ne referim și la nevoile emoșionale care, dacă nu sunt satisfăcute, duc fie la nedezvoltarea individului, fie, chiar, la moarte. A fi atins, a fi privit, a fi ținut, a i se vorbi – toate acestea au implicații profunde asupra dezvoltării emoționale, iar modul în care se petrec va avea influențe pe care le putem regăsi de-a lungul întregii vieți adulte.

Răspunsul teoriei atașamentului la întrebarea formulată mai sus așa arată. Nesiguranța intrinsecă ne-dezvoltării fizice și emoționale face necesară și obligatorie existența unei alte persoane care să protejeze, îngrijească, iubească pe cel ce intră astfel în viață. Ideea de la care plecăm, aceea a relației dintre iubire și siguranță, ce este învelită în ideea atașamentului, devine evidentă.

Datorită constrângerilor apărute de-a lungul dezvoltării sale, copilul va căuta o figură de atașament, adică o figură protectoare. Nicăieri în literatura referitoare la atașament nu este întâlnit cazul în care copilul nu iubește figura protectoare. De obicei, această figură este mama, iar mama este întotdeauna iubită, chiar și atunci când nu este o mamă bună – prin asta înțelegându-se o mamă care nu reușește să asigure satisfăcător nevoile organice și emoționale. Să nu-și primească figura de atașament înseamnă pentru bebeluș să fie expus unor pericole mortale. El trebuie să iubească și să se atașeze de persoana care-l ocrotește. Cazurile în care adolescentul sau adultul își urăște persoana de atașament fac parte din același scenariu și ar necesita o discuție specială.

 

Teoria relațiilor de obiect din psihanaliză

Cea de-a doua teorie la care vom face apel pentru a adăuga și alte nuanțe întrebării lansate, este reprezentată de scrierile Melaniei Klein, scrieri care au fundamentat teoria relațiilor de obiect din psihanaliză. Scena privirii cercetătoare se mută în interiorul minții copilului și avem de-a face cu imagini grăitoare ale împletirii iubirii cu siguranța.

Așa cum spuneam chiar în primul paragraf, copilul răspunde satisfacției oferite de mamă prin iubire. De data asta însă, răspunsul pe care Klein îl oferă vis-à-vis de pericolele la care este expus bebelușul este pur și simplu diferit și se referă la două paliere ale dezvoltării emoționale.

În primul palier este vorba despre apariția și manifestarea sentimentelor agresive care sunt considerate ca existând încă de la începutul vieții. Răul pe care manifestările acestea le produc asupra bebelușului se pot traduce, spune Klein, prin sufocare, tăierea respirației și alte senzații asemănătoare. Acestea sunt resimțite ca un rău asupra propriului corp. Îngrijirea presupune existența unui spațiu calmant – mama, care să preia pericolul auto-distrugerii, să-l metabolizeze și să ofere liniște și căldura în schimb, așa fiind spus, asigurare că ura nu are efecte concrete asemănatoare trăirii ei. În alte cuvinte, bebelușul trebuie salvat de propriile lui conținuturi pe care le trăiește ca fiind periculoase. Neavând capacitatea psihică de auto-conținere și de înțelegere emoțională și cognitivă, are nevoie de suport, de ochii, vocea și pielea mamei care să înțeleagă și să neutralizeze momentan pericolul.

Al doilea palier se referă la fantasmele care însoțesc sentimentele agresive, aspect accentuat al teoriei kleinene. Conform acesteia, atunci când mama nu reușește satisfacerea nevoilor bebelușului, acesta trăiește frustrarea și, alături de frustrare apar fantasme de răzbunare, de distrugere la adresa obiectului care frustrează, de altfel același obiect care este iubit atunci când satisface. Datorită incapacității de a diferenția între planuri diferite ale realității, bebelușul nu poate știi ce efect concret au fantasmele lui, astfel încat el poate “crede” că a distrus cu adevărat obiectul urii lui. În fond, fantasmele pot fi trăite cu foarte multă viață în ele, ceea ce poate face uneori dificilă diferențierea, în mintea noastră, de concretul lucrurilor.

Prezența mamei, în urma vâjnicei tendințe infantile de a distruge, asigură bebelușul că nu este atât de rău pe cât “credea”, mai precis, că efectul fantasmelor lui nu este cel care-l terifia, și anume distrugerea mamei. Aceeași prezență caldă oferă posibilitatea generării de fantasme reparatoare care echilibrează balanța psihică a copilului. Astfel, mama pe care o iubește, tocmai prin această iubire, îl asigură mereu și mereu pe bebeluș împotriva agresivității distructive. În felul acesta iubirea și siguranța se împletesc în dezvoltarea vieții afective.  

         Iată deci că nesiguranța la care se referea întrebarea de mai sus își primește un răspuns detaliat : bebelușul este într-o poziție de nesiguranță fizică și emoțională. El nu-și poate asigura singur și de la început nici supraviețuirea și nici înțelegerea a ceea ce trăiește. Și pentru ca dezvoltarea lui să se poată petrece normal, are nevoie de medii sigure și iubitoare.

Asta însă, nu trebuie să ne facă să uităm că iubirea și siguranța, deși par că se presupun reciproc, nu sunt unul și același lucru – a oferi siguranță poate fi considerată o dovadă de iubire, iar a iubi pare imposibil în lipsa unei siguranțe. Spontaneitatea iubirii adulte ne pune adesea într-o poziție de dezechilibru temporar pentru a putea cânta în notele celuilalt cântecul dragostei, în timp ce nu e necesar să-l iubești pe celălalt pentru a-i oferi un bol de mâncare sau a-l ajuta să își clarifice mințile. Sau, invers spus, iubirea e de multe ori nesăbuită, iar protecția sufocantă.

 

13 iunie 2016