Despre timp

M-am întâlnit adesea cu oameni a căror cerere implică o presiune temporală fie că era vorba despre faptul de a ne întâlni rapid, fie că era vorba despre a încerca o rezolvare rapidă a problemelor implicate în întalnirea noastră. Și mi s-a părut mereu un soi de cerere nerezonabilă, nu față de mine ci față de propria persoană ca, după ani întregi de suferință dintr-o dată să ai cererea față de propria minte și propriul corp să nu mai sufere, ca și cum le-ai spune – știți, m-am cam săturat de reacțiile voastre și aveți o săptămână la dispoziție să vă liniștiți! Bine dar, ar putea zice mintea și corpul, ai fost neglijent cu noi atâția ani, ce-ți veni acum? Răspunsul, cam întotdeauna, cel puțin așa apare în discursurile manifeste, este o referință la durere și suferință – nu mai pot să-mi trăiesc viața! Sau – mă doare mult prea tare! 

Înțeleg această reacție de nerăbdare în două registre diferite, dar nu contradictorii, registre care pot da seamă, în funcție de evidența lor, de modul în care putem aborda asemenea momente temporale care se înfașoara în sine și pot deveni obstacole de netrecut înspre o devenire procesuală naturală.

Primul registru se referă la o modalitate psihanalitică mai degrabă clasică și anume a vedea cererea imperioasă de vindecare ca pe o rezistență, adică o modalitate de a evita de fapt vindecarea prin dorința de a îndeplini anumite condiții care sunt în opoziție cu desfășurarea proceselor psihice, cel puțin așa cum este ea arătată în teoria psihanalitică, de altfel puternic informată clinic. Sau cu alte cuvinte dacă dorești să ajungi din București în India cu avionul și asta numai dacă avionul zboara 2 ore, nerealismul de care dai dovadă este atât de evident înât se poate lansa ipoteza că de fapt nu dorești atât de tare să ajungi în India.

Acest registru mai implică ceva foarte important pentru abordarea și rezolvarea unei asemenea situații. Și mă refer aici la conflictualitate. Faptul că pe de o parte spui că vrei să începi o psihoterapie, cumva adică spui că vrei să te vindeci, iar pe de altă parte că dorești ca acest proces să aibă loc între niște condiții de fapt imposibil de îndeplinit pentru ce înseamnă procesul terapeutic, presupune implicit că în mintea ta există o parte care își dorește vindecarea și o altă parte care nu și-o dorește. Aceste două părți sunt în conflict, se ceartă una cu celalaltă, iar rezultatul acestui conflict este formularea – vă rog să mă primiți azi pentru că anxietatea mea din ultimii 3 ani este foarte mare sau sunt de acord să încep o psihoterapie, dar nu pot aștepta nu știu câți ani până să mă fac bine!

Atingerea conflictualității, deși dureroasă uneori, este un moment bun în comparație cu ce presupune celălalt registru de înțelegere a presiunii temporale adesea întâlnite în psihoterapie. Acest al doilea registru este de fapt imposibil de vorbit în momentul în care apare presiunea cu pricina și este mai degrabă intuibil tocmai printr-o lipsă, mai precis prin trăirea unui sentiment adânc al unei lipse dureroase de dincolo de cuvinte.

Este vorba despre faptul că modalitatea deficientă de raportare la desfășurarea temporală implică anumite întreruperi în această desfășurare astfel încât ea să nu fie valorizată și privită natural. Înțelegem că atunci când doare tare, timpul nu mai există. Dorința ca durerea să dispară este în opoziție cu modul în care durerea dispare – ea trebuie făcută vizibilă, cumva exorcizată din bucățile de minte și corp unde și-a găsit ne-locul, apoi, prin efortul verbalizării, al găsirii cuvintelor potrivite pentru trăire, ea își găsește un loc în mintea cuprinzătoare și, într-un mod misterios poate, când își găsește loc în minte își găsește și timp-ul. Și într-adevăr timpul vindecă totul, cu condiția să i te supui. Căci trauma, despre ea vorbesc în rândurile acestea, nu i se supune ci dimpotrivă – evită curgerea temporală rămânând netransformată ani și decenii la rând. Astfel înțeleg uneori, când oamenii îmi cer să evit timpul prin accelerare, că îmi vorbesc traumele din ei, acele părți neintegrate care există în afara lor.

Pe de altă parte, în registrul traumatic conflictualitatea nu apare ci dimpotrivă, este de la sine înțeles și te aștepți ca și celălalt să înțeleagă cu ușurință validitatea și justificarea cererii tale. În fond nu trăiești nici un conflict pentru că ceea ce doare încă nu te doare.

Să parcurgem fiecare etapa atunci cînd îi vine rândul, să ne oprim la fiecare emoție atunci când este prezentă este un proces dificil însă din punctul meu de vedere este și o formă de respect față de felul în care suntem constituiți ca oameni. Nu știu dacă este mai bine sau mai rău că suntem așa, însă știu că atunci când nu ținem cont de felul în care suntem, ne constituim din răni a căror glas-țipat uneori se aude în timp, mult timp.

 

Articol scris de Psih. Valentin Miu

3 august 2017