O vorbă veche spune că “e nevoie de un sat întreg pentru a crește un copil”. Cărțile mai noi de parenting au schimbat paradigma: într-o imagine hollywodiană, proaspeții părinți trebuie să crească perfect un copil perfect, strălucind cu toții de fericire. Realitatea este, însă, “cu de toate”, de la sentimente de împlinire sufletească, bucuria scâncetului bebelușului până la greutățile nopților dormite prost, la suprapunerea noilor activități peste unele vechi și adaptarea la un timp care parcă a intrat la apă. “Satul” ar trebui să preia din sarcinile noilor părinți, acelea care nu țin direct de bebeluș sau de părinți, ca oameni aflați într-un proces de schimbare și evoluție (de ex. făcut de cumpărături, curățenie, etc).
Însă, noua tradiție ce ia amploare le cere părinților să fie superoameni, să facă totul singuri. Această presiune socială și lipsă de ajutor, suprapuse pe alți posibili factori de risc (istoric familial de psihopatologie, complicații în sarcină sau la naștere, episoade anterioare de depresie, consum de substanțe, stres) pot favoriza apariția unor tulburări de dispoziție asociate nașterii copilului. Vorbind despre presiune, un studiu arată că perfecționismul și teama de a nu face greșeli sunt trăsături de personalitate ce cresc și ele predispoziția la depresia postpartum.
Dacă baby blues-ul dispare de la sine (beneficiind de înțelegerea și susținerea familiei) în maxim două săptămâni, depresia și psihoza necesită ajutor psihiatric și psihoterapeutic. Sănătatea părinților în această perioadă este foarte importantă atât pentru propria persoană, cât și pentru nou-născut. Este cunoscut faptul că primul an de viață are o valoare esențiala în dezvoltarea infantului. De aceea, intervențiile terapeutice la timp și corecte vor susține viitorul a cel puțin două vieți.
Împărtășirea stărilor de tristețe poate fi făcută și medicului de familie sau chiar pediatrului, oricare dintre aceștia putându-vă îndrepta către un control specializat. Cea mai importantă este sinceritatea și trecerea peste stigmatizarea de tipul “sunt nebun/ă” sau autoînvinovățirea: “nu sunt un părinte bun pentru copilul meu”. Tocmai o vizită la medic va fi dovada faptului că aveți grijă de dumneavoastră și de copilul dumneavoastră. În avion, însoțitoarele de bord vă încurajează să folosiți în primul rând propria mască de oxigen și apoi să îl ajutați pe cel pe care îl însoțiți, și aici, pe pământ, grija pentru propria persoană este primordială pentru a-i putea susține mai târziu pe cei dragi.
Incidența depresiei postpartum este de 20% la mame și de 8% la tați. Însă această tulburare este subdiagnosticată, deci probabil procentele sunt mai mari în realitate. În depresia postpartum, suferința psihică este suficient de severă cât să afecteze viața de zi cu zi, iar simptomele pe care le vom descrie mai jos se pot resimți în măsură diferită și în forme diferite.
Simți că:
ești vinovat/ă de stările pe care le ai
nu te mai bucuri de lucrurile care în mod normal îți făceau plăcere
nu ești bun/ă să fii mamă/tată și, de rușine, eviți să spui oricui cum te simți. Consideri că nu ai nicio valoare și că ești “stricat/ă”
ești depășit/ă de evenimente, nepregătit/ă să fii părinte. Iar senzația asta nu este doar în momentele aglomerate sau grele, ci tot timpul zilei
nimeni nu poate să te ajute, să te aline. Tot ce spun și fac ceilalți nu face decât să îți crească anxietatea și iritabilitatea
nu ești apropiat/ă de copilul tău, te întrebi dacă îl iubești și de multe ori nu poți să îl îngrijești sau măcar să te apropii de el
îi faci rău copilului tău, chiar doar prin prezența ta. Simți că nou-născutul nu te iubește, nu te place și că ii faci rău cu tristețea ta
ești tot timpul anxios/asă, agresiv/ă și iritabil/ă. Cerți pe oricine este în jurul tău, inclusiv copilul
îți dorești să scapi din toată situația asta și crezi că familiei îi va fi mai bine fără tine. Vrei să lași baltă totul, fie prin părăsirea familiei, fie prin sinucidere
ai accese de plâns, ai probleme cu somnul (din alte motive decât îngrijirea copilului), nu mănânci.
Nu e nevoie ca simptomele să se potrivească perfect cu ceea ce simți ca să fii diagnosticat cu depresie, dar starea generală este că ți-ai pierdut mințile și că te simți mizerabil. Cum ai ajuns aici? Pe neașteptate, căci nimeni care a devenit depresiv nu a știut când și cum s-a întâmplat.
Aici intervine rolul “satului” de la începutul articolului, adică al familiei lărgite sau al prietenilor. Rolul lor este de a-i observa pe noii părinți în schimbările din viața lor, în a-i sprijini în activități pentru a le permite timp pentru auto-îngrijire și odihnă, și chiar prin a apela la ajutor specializat dacă apare nevoia.
Ce este important este că aceste tulburări postnatale sunt tratabile și viața își poate relua cursul normal, cu condiția să nu așteptăm să se rezolve de la sine. Cu cât se intervine mai devreme, suferința este diminuată, atât ca intensitate, dar și ca timp.
Specialiștii (psihiatrii și psihoterapeuții) pot personaliza tratamentele în funcție de necesitățile fiecărei persoane. Psihoterapiile vor fi armonizate cu programul sensibil al părinților, iar tratamentul medicamentos va fi adaptat situației maternale. Programele terapeutice ce includ ambele specializări sunt optime. Psihiatrul vă va ajuta în echilibrarea dereglărilor chimice, iar în terapie veți primi sprijin pentru a păstra un cadru sănătos al gândurilor și emoțiilor ce vă inundă, pentru a rămâne în siguranță atât dumneavoastră, cât și cei dragi, pentru a înțelege și schimba anumite modele de gândire, de relaționare și de comportament. Nimeni nu vă va obliga să faceți ceva împotriva voinței, iar aceste programe vor fi ajustate după necesitățile dumneavoastră. Scopul este să redeveniți funcționali și să vă bucurați de noua familie.
Articol scris de Psih. Mihaela Maftei
13 decembrie 2018