Copilul și cuplul parental

 Așa cum părinții se confruntă cu o nouă realitate odată cu venirea bebelușului pe lume, tot așa și copilul/ copiii se confruntă cu realitatea relațională existentă în familia sa: cu mama, tatăl, frații sau surorile sale.

Mama și tatăl, în calitate de ființe diferite, sexuate, se află la originea unor experiențe singulare pentru copil, experiențe pe care acesta va învăța repede să le discearnă, să le identifice ca fiind distincte. Astfel, realitatea cu care se confruntă un copil este formată nu numai din întâlnirea cu fiecare părinte în parte, întâlnire calitativ distinctă, tripartită, ci se va afla în fața unei realități noi : aceea a cuplului parental.

Funcția maternă și paternă vor adăuga  noua funcție – cea de cuplu,  în raport cu care copilul va trebui să se poată organiza: să facă diferența între sexe, diferența între generații, fiecare având comportamente și motivații diferite. Pentru copilul mic, nediferențiat, cu experiență puțină de viață, deci cu modalități limitate de înțelegere, adaptarea la nou-descoperita realitate se face mai mult sau mai puțin armonios, în funcție de propria înțelegere. Cu cât înțelegerea copilului va fi mai lacunară, cu atât modalitățile lui de răspuns vor fi mai puțin diferențiate, mai repetitive și mai încărcate de angoase, deoarece se va simți și va fi resimțit ca fiind dizarmonic.

Tătal și mama aduc aporturi diferite, aduc articularea unuia cu celălat atât în cuplu cât și în relația cu copilul, permițând triangularea. Dacă relația părinților între ei, a unuia sau a ambilor în raport cu copilul, prezintă dizarmonii repetitive, intense, acestea pot deveni structurante pentru copilul aflat în dezvoltare. Dacă un cuplu armonios, creativ, permite dezvoltarea realității ambilor membri prin valorificarea contribuției fiecăruia, un cuplu dizarmonic poate produce dizarmonii structurante în raport cu personalitatea copilului, aflată în formare.

Ceea ce pentru parinte poate fi neimportant, circumstanțial, pentru copil acest lucru poate fi traumatizant deoarece experiența lui își construiește semnificațiile atunci, în raport cu acele evenimente care pentru el devin “de referință”. Mai târziu, în dezvoltarea sa, copilul poate uita momentele în care s-a simțit rănit, neînțeles, necrezut, nerecunoscut dar “știe că are – fără sa poata numi sursa, sentimente de neîncredere în sine și în ceilalți, sentimente de furie, ură, vinovăție. Din astfel de sentimente se pot naște ulterior, semne, simptome.

 

Articol scris de Psih. Diana Blaj

Sursa foto: www./aifs.gov.au

18 aprilie 2016